online din 17.10.2003

ultima actualizare 25.10.2009

Promovez

Royalty Free Images

Statistici site

Septembrie 2009

Vizitatori: 2.244

Afisari: 7.498

 

 

 

Fabricarea sabiilor japoneze

Tehnologia otelului este una dintre cele mai vechi stiinte ale lumii, ajunse la nivelul de arta in fabricarea armelor. Dinastiile chineze medievale au fost cele dintai care au dezvoltat aceasta stiinta, cu mult timp inainte ca tehnologia otelului sa apara in Europa si Japonia. Chiar acest lucru a permis acestor dinastii sa exercita o asemenea putere. Tehnologia otelului a ajuns in Japonia de abia incepand cu anul 589 (sfarsitul perioadei Kofun), asimiland-o si perfectionand-o in continuare. Incepand cu aceasta data tehnologiile dezvoltate de ambele civilizatii au colaborat ajungand la un nivel de arta in secolele XIV si XV (perioada Muromachi), dar odata cu aparitia armelor de foc, China a abandonat studiul metalurgiei, pe cand Japonia a incercat sa-l continue. Pentru mai multe informatii despre cum a fost influentata arta fabricarii sabiilor de istoria Japoniei cititi articolul Sabiile japoneze de-a lungul istoriei.

 

Sabiile din otel se confrunta cu o dilema metalurgica, si anume, otelul trebuie sa fie dur ca sa poata fi ascutit cat mai bine, dar in acelasi timp durificarea otelului atrage dupa sine o fragilitate accentuata ce poate conduce la ruperea usoara a lamei. Pe tot intinsul lumii, s-au dezvoltat numeroase tehnici pentru rezolvarea acestei probleme, dar dintre toate, solutia japonezilor (inspirata din tehnologia chineza) este considerata cea mai fiabila. Tehnica lor presupune folosirea unei structuri compozite, din otel dur (cum mult carbon) si otel moale (cu putin carbon), combinata cu durificarea selectiva prin calire. Multi cunoscatori considera ciudat faptul ca, neavand cunostiinte moderne de metalurgie, fierariile din trecut au reusit sa obtina un asemenea delicat balans.

 

Otelul din care sunt fabricate sabiile japoneze este obtinut din oxid de fier negru, ca nisipul (Fe2O3), denumit in Japonia satetsu. Pentru a obtine otel, este necesara eliminarea oxigenului, si introducerea carbonului in proportii bine delimitate. Acest procedeu poarta denumirea de rafinare. Spre deosebire de procedeele din restul lumii, japonezii, pentru a rafina minereul de fier folosesc o temperatura mai scazuta, obtinand astfel otelul primar - tamahagane. Culoarea si textura acestui otel depinde de gradul de impuritati ale minereului, si este specific locului de extractie. Fierarul alege dintre aceste bucati de fier cele care sunt corespunzatoare, iar apoi le sorteaza in functie de continutul de carbon, care poate fi indentificat prin culoare, textura si duritate, cu toate ca nu existau metode standardizate, selectia bazandu-se pe experienta in primul rand. Fiecare bucata de otel in parte este batuta pana se obtin forme plate, care apoi sunt rupte in bucati mici, rectangulare (cu laturile intre 7 si 13 cm si cantarind 2 pana la 3.5 kg). Trebuie precizat faptul ca o sabie finisata cantareste numai jumatate din aceasta greutate, mult otel fiind pierdut, sau mai bine spus inlaturat de fierar in timpul procesului.

 

Bucatile de metal sunt impaturite in hartie de orez si acoperite cu lut si paie arse, dupa care este incalzit si batut cu ciocanul. Acest procedeu este repetat de cateva ori, prin bataile ciocanului, otelul se amesteca cu el insusi, fiind eliminate impuritatile sau golurile de aer care ar putea compromite rezistenta lamei finale. Prin impaturirea repetata prin bataie pe nicovala lama finala va avea o textura asemanatoare cu a lemnului, textura ce poarta denumirea de hadame, si este diferita in functie de directia de impaturire a otelului: pe lungime, pe latime sau combinata. Pentru a obtine sabii de calitate ridicata, fierarii priceputi combina mai multe tipuri de otel, din diferite surse si cu diferite concentatii de carbon sau alte impuritati. In acest caz devine foarte importanta modalitatea de impaturire la bataia pe nicovala, astfel ca, in final sabia sa aiba o concetratie diferita de carbon, urmand o logica bine stabilita.

 

Aici se face diferentierea intre diferitele stiluri, intre diversii maestii inca existenti in Japonia. Exista numeroase scoli, care au diverse principii in legatura cu forma finala a sabiei si distibutia otelului cu concentratie ridicata de carbon, respectiv cu concentratie scazuta, de-a lungul lamei sabiei. Cel mai des intalnit caz este folosirea a doua tipuri de otel - suprafata si miezul - binenteles suprafata dura (cu continut ridicat in carbon) iar miezul moale (cu continut scazut in carbon). Totodata exista o multitudine de altfel de aranjamente, spre exemplu este posibila combinarea a 4 tipuri de oteluri (miezul, laturile si muchia ascutita), sau chiar 5 (miezul, laturile, muchia ascutita, si muchia neascutita din spatele lamei). Este necesara o pricepere extraordinara pentru a pune impreuna atatea bucati de metal intr-o singura lama, fara pori sau alte greseli. Orice deschidere sau spartura poate conduce la un esec, adica o lama inferioara.

 

Otelul pentru fabricarea exteriorului lamei, denumit kawagane este cu continut mare in carbon, si este batut inainte de 13 pana la 20 de ori. Otelul pentru miezul lamei poarta denumirea de shingane, are un continut in carbon mult mai scazut si este batut de aproximativ 10 ori. Laturile sunt fabricate din otel denumit hochogane (sau hagane), care este fabricat din otel rafinat (tamahagane) combinat cu zukuroshigane (fier reciclat din vechi obiecte) si batut de aproximativ 18 ori. Otelul folosit pentru spatele lamei este numit munegane si este de obicei un otel dur.

 

Dupa ce partile componente ale lamei au fost puse impreuna, fierarul finizeaza prin bataie lama in forma finala aproximativa. Dupa obtinerea formei generale, finisarea incepe de la varf (kissaki - punctul), apoi partea taietoare (monouchi), iar in final partea de la baza manerului (nakago). Ultima etapa este finisarea planelor si liniilor lamei.

 

Cea mai critica etapa din fabricarea sabiilor este calirea - yaki-ire. Lama este acoperita cu o pasta de lut, pulbere de charcoal si nisip pulverizat. Pasta este aplicata mai mult pe spatele lamei decat pe muchia taietoare, astfel muchia taietoare va fi durificata mult mai puternic decat restul lamei. Zona de trecere intre staratul gros de pasta si cel subtire de pe muchia taietoare va da lamei o textura finala asemanatoare cu valurile marii. Cateodata, marii maestrii fierari aplica dungi de pasta (strat gros) de-a lungul muchiei taietoare. Aceasta, in urma calirii va produce zone dure si zone moi pe muchia taietoare, tehnica ce poarta denumirea de ashi. Functia acestora este de a limita deteriorarea lamei pe zone mici, acolo unde zonele dure incep sa fie ciupite. Totodata, aceasta alternanta ofera sabiei o buna rezistenta la soc, deci va fi mai greu de rupt.

 

O alta particularitate a calirii este aceea ca lama se va curba datorita incalizirii diferentiale a varfului sabiei si a bazei acesteia. Fierarul trebuie sa anticipeze aceasta curbura si sa dea lamei o forma initiala mai putin curbata decat forma finala dorita, dar cateodata este necesara ajustarea acesteia dupa durificare.

 

Lama finala este ascutita, aceasta fiind alta arta, si echipata cu maner, teaca si celelalte accesori. Uneori aceste accesori pot devenii mult mai scumpe decat lama insasi, de aceea rareori in istoria Japoniei se folosea doar un maner simplu si o teaca din lemn, la fel de simpla. Poate ca tocmai aceasta simplitate, motivata financiar, a determinat ca aceste sabii sa fie atat de apreciate de lumea din exteriorul Japoniei.

 

De-a lungul istoriei Japoniei se remarca 5 scoli de traditie in faurirea sabiilor (Gokaden):

  • Yamashiro-den - a fost cea mai importanta incepand cu sfarsitul perioadei Heian pana la sfarsitul perioadei Kamakura. Cateva scoli faimoase din aceasta ramura sunt: Sanjo, Gojo, Avataguchi si Rai.
  • Yamato-den - cea mai veche dintre cele 5 ramuri traditionale, a avut o renastere puternica in perioada Kamakura. Scolile din aceasta ramura cuprind: Senjuin, Tagain, Taima, Shikkake si Hosho.
  • Bizen-den - este faimoasa prin fabricarea sabiilor curbate puternic, a inceput sa fie cunoscuta incepand cu perioada Heian. Cea mai faimoasa scoala din aceasta traditie este Osafune.
  • Soshu-den - a fost formata in perioada Kamakura. Multi dintre cei mai cunoscuti fierari din istoria Japoniei apartin acestei scoli (ex. Yukimitsu si Masamune).
  • Mino-den - este cea mai tanara ramura. A exercitat o puternica influenta incepand cu sfarsitul perioadei Kamakura si pana la sfarsitul perioadei Muromachi. Include scolile Kanebo, Muramasa si Kamenori.

Sabiile japoneze de-a lungul istoriei Cultura si istoria Japoniei

 

[Bogdan's World] [Imagini] [Jurnal] [Cultura si Istorie] [Stiinta si Tehnica] [Legaturi] [Romani in Japonia] [Guestbook] [Contact]

 

Bogdan Lazar - Copyright 2003-2009 - Termeni si conditii de utilizare