online din 17.10.2003

ultima actualizare 1.11.2009

Promovez

Royalty Free Images

Statistici site

Octombrie 2009

Vizitatori: 2.808

Afisari: 6.709

 

 

Sus in varful muntelui Fuji (31 iulie - 2 august 2004)

Muntele Fuji este relativ foarte aproape de Tokyo. Am avut ocazia sa ma invart in jurul majestuosului munte de cateva ori bune, cu ocazia excursilor relatate in filele de jurnal precedente, insa de ajuns in varful acestuia, sau macar undeva sa zic, pe munte, inca nu ajunsesem. Fiind cel mai inalt varf din Japonia (3775m altitudine) si in stranse legaturi spirituale cu religia din Japonia, catararea in varfurile acestuia este o obisnuita pentru orice cetatean japonez, cel putin o data, inca din stravechi timpuri.

 

Imaginandu-mi o reala catarare si probleme intampinate de altitudine, nu tineam mortis sa ajung in varf in acest an. Insa, Eri, prietena mea, care, traind de 12 ani in Japonia nu a avut inca ocazia a insistat sa incercam impreuna. Ea s-a ocupat de toata organizarea, sarcina mea fiind numai sa car bagajele...

 

A aranjat astfel cu 2 prietene de ale ei, colege de universitate, sa mergem cu masina unei dintre ele pana la o altitudine de aproximativ 2200m, ultimul punct unde se poate ajunge cu autoturismul, iar de acolo sa incepem sa urcam in timp de noapte, cum este obiceiul, cu scopul sa prindem rasaritul deasupra norilor.

 

Plecarea din Tokyo a avut loc in dupamasa zilei de 31 iulie, iar dupa o scurta oprire de aprovizionare cu mancare la poalele muntelui am ajuns aproape de miez de noapte la nivelul 5 - ~2200m altitudine. Nu am reusit insa sa patrudem in interiorul resortului, caci erau cateva mii de masini si autocare, ci am oprit la cativa kilometrii buni de resort, intr-o parcare improvizata pe marginea drumului. Surprinzator sa observ ca, in 10 minute dupa ce am oprit masina, pana ne-am dezmortit si scos bagajele din masina, in spatele nostru se formase o coada de masini lunga de cateva sute de metrii bune.

 

Incet-incet am luat-o la deal. In mai mult de jumatate de ora am ajus la resortul de la nivelul 5, dar, la acea ora de noapte, toate restaurantele si hotelurile erau inchise. Dupa ce am cumparat o sticla de suc si tigari de la nelipsitele automate, am inceput accensiunea spre statia urmatoare.

 

Intre statia 5 si 6, panta nu era abrupta, ci mergea lin, trecand prin padurici cu copaci distorsionati de vantul puternic si cine mai stie ce catastrofe. Accensiunea se facea in liniste, fiind alte grupuri de japonezi sau turisti straini in apropiere. Pentru observarea poteciilor, inca largi, se foloseau lanterne, dar, lumina puternica a lunii le facea mai intotdeauna de prisos. Dintr-o gluma in alta, in aproximativ o ora si jumatate de mers intins am ajuns la statia 6. Aceasta era reprezentata de o simpla coliba, cu toalete ecologice pentru care se percepea un "bacsis" (in traducere directa) de 100JPY, adica aproximativ 1$. Fiind mai presus de toate un punct de salvamontisti, ni s-au impartit sumare harti ale rutei de accensiune, cu punctele de mic ajutor si locurile de odihna. Un lucru ce nu l-am inteles la aceea vreme a fost de ce era nevoie de doua rute, una pentru accensiune si una pentru cobarare. Drumul se despartea la statia 6, se intalneau la statia 8, iar in final in varf.

 

Dupa o scurta pauza de tigara, am luat-o din nou la deal, de aceasta data panta fiind mult mai abrupta, iar drumul mergand in zig-zag, in jurul unor intarituri de otel si ciment. In unele locuri se vedeau superb luminiile rutei de accesiune deasupra noasta, parca la 2 minute distanta... Aici incepea oboseala... Timp de apoape o ora, accesiunea in zig-zag plictiseste creirul... Incepe sa se simta lipsa oxigenului... si apar primele ganduri negre. Personal, cu toate ca ma asteptam sa am probleme mari, fiind un fumator, nu am avut nimic. Doar o plictiseala majora, sperand ca fiecare cotitura sa fie ultima... A trebuit insa sa imi incarc rucsacul cu cateva dintre lucrurile mai grele din cel al lui Eri...

 

Intr-un final, am ajuns la luminile ce se vedeau deasupra noastra: prima cabana - statia 7. Cocotata in varful unor stanci, bine ancorata si zidita imprejur o mica cabanuta, cu un mic magazin, o incapere comuna pentru dormit, iar una cu un foc (caci se facuse destul de frig, aproximativ 8C)... Binenteles, ca totul costa bani - chiar si un pahar cu apa... si nu putin... Se gaseau de cumparat suveniruri, bate de lemn pentru sprijinire in timpul accensiuni (numai 10$), tuburi de oxigen, sucuri etc. De asemenea, 1 ora de odihna, fie in pat, fie numai in jurul focului, din nou 1000JPY (~10$). Dezgustat, dupa jumatate de tigara am decis sa mergem mai departe...

 

De aceasta data, atmosfera sa schimbat: nu mai este de mers in panta, ci de catarat. Nu va imaginati alpinism, dar trebuia sa te folosesti de maini, si sa fii foarte atent pe unde pasesti... Stancile pe care trebuia sa sui erau incadrate in lanturi, si probabil verificate saptamanal pentru stabilitate. Din 10 in 10 metri erau o stalpi pentru luminat, probabil functionand pe generatoare... Nu spre surprinderea mea, dupa 10 minute de suit am ajuns la o cabana asemanatoare cu prima... Acum am observat o multime de persoane carand bastone, care apoi le imprimau la fiecare cabana cu sigla - o utilitate si in acelasi timp un frumos suvenir. Preturi aproape identice...

 

Si tot asa, cu opriri din 15 in 15 minute treceam de la o cabana la alta. Eu ma simteam in largul meu, nu era mult de mers, doar de catarat, lucru ce-mi amintea de copilaria in Resita. Din pacate insa, pe la jumatatea drumului intre statia 7 si 8, Eri si-a sclintit piciorul... Am incercat sa mai urcam putin, caci la statia 8 puteam trece pe panta de coborare, dar nu s-a putut. Nici in jos nu mergea... Stancile erau prea abrupte, iar riscul era prea mare... Am coborat insa putin si ne-am oprit la una din cabane. Am platit 1.000JPY pentru ceva de mancare, iar apoi ne-am hotarat sa ramanem pana la rasarit. Am mai platit 3.000JPY pentru 3 ore de somn si am intrat in dormitorul comun. Cele 2 prietene ale lui Eri, s-au decis ca ele vor sa ajunga in varf si au plecat singure... Placut amenajat, nu tocmai confortabil si nici extraordinar de curat era structurat pe 2 etaje. Dupa obicei, nici nu ne-am schimbat, doar ne-am dat rucsacii jos din spinare si hainele mai groase, am pus capul pe perina si am adormit. La 5 dimineata a intrat cineva sa anunte ca soarele rasare, dar nu l-am bagat in seama... La 6 insa, ne-au trezit, caci era ora de curatenie...

 

Am iesit afara - o lumina orbitoare cu toate ca soarele era undeva departe in stanga, iar la picioarele noastre, cat vedeai cu ochii, un covor de nori... Ne-am spalat pe ochi cu apa rece, am cumparat o cafea ordinara si am fumat cateva tigari de dimineata in prispa cabanei... Piciorul lui Eri parea ca se simte mai bine, deci am luat-o din nou la deal, pana la statia 8, unde trebuia sa ne intalnim cu fetele care coborau din varf. Da, existau locuri in varful muntelui unde aveai semnal la telefon ! Urcand incet, oprindu-ma sa iua poze, din 5 in 5 metri am ajuns in mai putin de o ora la statia 8. Fetele ne asteptau deja acolo: se citea oboseala pe fetele lor...

 

In ciuda faptului ca am luat o multime de fotografii, pot sa afirm ca nu prea sunt lucruri de vazut sus in varful muntelui. Exista un vechi proverb zen ce spune "din varful muntelui nu mai poti sa vezi muntele !", si intr-adevar asa este. Doar cateva poze sunt demne de considerat, in rest nimic altceva decat bolovani, nisip rosu, lumina orbitoare si patura de nori... Mai sus de statia 8, mai este inca o statie pe care ei o numesc "statia 8 originala" si craterul din varf. Nu au numit ultima statie cu numarul 9, deoarece acest numar are conotatii rele in cultura japoneza. Craterul nu este altceva decat o groapa cu un diametru de peste 2km, din care ies inca aburi in cateva locuri. Este nevoie de peste o ora sa faci inconjurul craterului. La statia 8-originala exista cateva hoteluri in adevaratul sens al cuvantului, nu foarte luxoase, daca mult mai bune decat cabanele ce le intalnisem pana acum.

 

Urmatorul pas a fost cobararea. Fetele, care fiind foarte obosite si dorind sa ajunga cat mai repede la masina sa traga un pui se somn, au luat-o din nou in fata. Eu si Eri am mers mai incet, admirand peisajul si studiind putinele plante intalnite... Panta de coborare mergea din nou, intr-un interminabil zig-zag, sapat intr-un nisip vulcanic de culoare rosie. Acelasi peisaj timp de 1 ora si jumatate... ma saturasem... Norii find la o altitudine mai joasa decat a noastra, soarele stralucea din plin. Cu toate ca am fost suficient de inteligent sa-mi aduc o basca, nasul meu cel lung a refuzat umbra oferita de marginilei palariei de pescar, si nu i-a trebuit mult sa se roseasca...

 

Statia 6 era in ceata... Aici am ajuns-o din urma pe Mariko, una dintre fete, care, la fel ca Eri, isi sclintise piciorul, dar se pare ca mult mai grav, caci o jenau si niste bataturi... Am luat in spate si rucsacul ei si am plecat mai departe incet, ca sa nu le las in urma pe fete. La urcare nu mi s-a parut asa de lung drumul de la statia 6 la 5, dar de aceasta data parea ca nu se mai termina. Am observat ca localnicii au scos cativa cai de munte la inchiriere pentru cei foarte obositi si cu bani. Deoarece de abia asteptam sa ajung la statia 5 si sa servesc micul dejun, nu am indraznit sa ma opresc si sa intreb, caci de bani oricum duceam lipsa... La statia 5 ne-am despartit din nou de Mariko, ea a plecat la masina sa doarma, noi am ramas sa servim micul dejun. Dupa putina relaxare la un restaurant, am rascolit cateva magazine pentru suveniruri si am vizitat un templu.

 

In jurul orei 12 am plecat spre locul de parcare... Mare surpriza am avut sa costat ca parcasem masina la 5km de statia 5, iar de noaptea trecuta numarul masiniilor se dublase. La cabana la care am inoptat, vorbind cu proprietarul, am fost informatii ca suntem foarte norocosi din 2 puncte de vedere: de obicei este mult mai aglomerat, iar al doilea este vremea. Datorita unui taifun din sudul Japoniei se asteptau ploi. Din acest motiv nu erau asa de multi turisti, dar, citand proprietarul "de multa vreme nu a mai vazut un asemenea rasarit"; rasarit pe care noi l-am pierdut...

 

Ajunsi la masina, dupa o scurta tocmeala am plecat spre orasul de la poalele muntelui Fuji. Mariko, soferita, primise de la bunica ei o carte de membru actionar al unui faimos hotel, exact la iesirea de pe "autostrada" spre statia 5. Conform acestei carti de identificare, avem o camera de hotel la dispozitie. Planul initial era sa dormim cateva ore, apoi sa ne intorcem spre seara. Cealalta fata, trebuia insa sa se grabeasca spre casa, asa ca am lasat-o la statia de tren din oras.

 

Spre surprinderea mea, camera de hotel era intotdeauna rezervata pentru posesorul acelui card, deci functiona ca un fel de apartament: 2 camere mari, cu 2 paturi in dormitor, baie mare si balcon cu vedere spre muntele Fuji... Am avut niste complicatii cand am vrut sa fac o baie, caci sifonul era inundat, si fetele au trebuit apoi sa astepte aproximativ o ora pana instalatorul a reusit sa rezolve problema, dar in jurul orei 4 dupamasa, dormeam toti.

 

Eu m-am trezit la ora 20, apoi am trezit-o si pe Eri, insa sub nici o forma nu am putut sa trezim soferul... Am plecat deci in oras sa cumparam de ale guri, iar la intoarcere ne-am pus sa dormim din nou. Inainte de culcare am admirat niste focuri de artifici de pe balconul hotelului si luminiile ce le vazusem cu o noapte inainte luminand poteca de accensiune pe muntele fuji...

 

A doua zi, luni, la orele 5 dimineata, orice urma de nor disparuse din jurul muntelui Fuji, si am putut sa-l pozam in voie. Dupa o cafea si un scurt mic dejun, am plecat inapoi spre Tokyo, caci si Eri si Mariko trebuiau sa lucreze de la ora 9. Cu toate ca nu am reusit sa ajungem tocmai in varf, am suit suficient ca sa vad destule...

 

 

[Bogdan's World] [Imagini] [Jurnal] [Cultura si Istorie] [Stiinta si Tehnica] [Legaturi] [Romani in Japonia] [Guestbook] [Contact]

 

Bogdan Lazar - Copyright 2003-2009 - Termeni si conditii de utilizare