online din 17.10.2003

ultima actualizare 1.11.2009

Promovez

Royalty Free Images

Statistici site

Octombrie 2009

Vizitatori: 2.808

Afisari: 6.709

 

 

Vacanta in Oshima (25-27 iulie 2004)

Oshima este o insula; o insula resort in apropierea peninsulei Izu, care la randul ei margineste la vest portul Tokyo. Putin cunoscuta printre turistii straini, Oshima a fost din vechi timpuri un loc de relaxare pentru japonezi, altaturi de multele alte insule din zona. O insula vulcanica, formata in jurul unui vulcan activ, ce face parte din acelasi lant cu faimosul munte Fuji, la muchia de intalnire a placilor tectonice pacifice si asiatice, ofera acelasi placeri pentru trup, la fel ca insulele mari ale Japoniei, si ma refere aici, in primul rand, la faimoasele izvoare calde (onsen).

 

Excursia la care am participat a fost organizata de laboratorul Mochizuki&Murata, mai exact de tinerii studenti, veniti in aceasta comunitate la inceputul lunii aprilie. Asa cum povesteam intr-o alta fila de jurnal, este un fel de traditie a laboratorului sa organizeze astfel de excursii in fiecare semestru, asemenea excursiei in peninsula Izu.

 

In data de 25 iulie 2004, pe la orele 20 seara, ne-am intalnit in statia de tren din apropierea campusului - Higashi Koganei - cu alti cativa studenti. Ne-am intreptat apoi spre portul Tokyo (numele statiei insa nu il mai retin), de unde la ora 23 ne-am imbarcat pe o nava de croaziera spre insula Oshima. Nu am stiut dinainte ce insemana acest lucru, adica nu m-am gandit ca va trebui sa stam pe punte toata noapte, mai exact pana la ora 5 dimineata, doar pentru ca aveam bilete pentru studenti (fara rezervare), si cum era inceputul de sezon festival, vaporul cu o capacitate de 800 de persoane era plin.

 

Primele ore au trecut rapid, admirand privelistea de noapte a portului Tokyo, trecand pe dedesuptul Rainbow Bridge, pe langa aeroportul national Haneda, de unde la fiecare 5 minute un avion decala sau ateriza, apoi explorand uriasa nava, si cascand ochii la vasele de pescari ce le intalneam in drum. Pe la ora 2 noaptea insa, linistea s-a lasat, la fel si plictiseala... Tentativele de motaiala pe banciile incomode sau lasat nereusite, iar micul discomfort cauzat de tandemul valurilor, a inceput sa faca atmosfera aproape insuportabila. Cu toate ca erau unul sau doua restaurante pe vas, nu m-am incumentat, caci eram la limita cu bugetul, la fel ca la orice sfarsit de luna... Am cumparat insa niste cartofi pragiti si un hot-dog de la unul din numeroasele automate pentru gustari si bauturi de pe vas, insa se pare ca m-am pacalit, caci fie masinile care pregateau cartofi nu mai functionau perfect, fie ca ingredientele erau deja expirate, au avut un gust oribil...

 

Dar cand lucrurile erau aproape sa devina insuportabile, a rasarit soarele. 4 si jumatate dimineata, si incepand cu rosul format la linia orizontului, incet-incet, o bila portocalie de foc a inceput sa se ridice deasupra marii, sau mai bine spus a oceanului. Acum inteleg de unde a fost inspirat steagul japoniei, tara soarelui rasare... Am si uitat care a fost ultimul rasarit pe care l-am vazut inainte de aceasta excursie, dar mi-am facut o notita in memorie ca trebuie sa incerc sa ma trezesc mai de dimineata mai des, caci o asemenea frumusete nu trebuie ratata. Nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul, incercand sa ne luam la intrecere intre noi cine reuseste sa pozeze cat mai frumos soarele-rasare, caci am si ajuns intr-unul din cele 5 porturi ale insulei Oshima.

 

Spre deosebire de aglomeratia din Tokyo, aici era liniste, si nu cred sa fie de vina faptul ca era asa de dimineata... Am debarcat plini de voie buna in primele raze de soare ale zilei. Dupa ce am pierdut vreo jumatate de ora in stil japonez pe dig, pana colegii au decis cine va conduce cele 4 masinute inchiriate, ne-am pus in miscare. Si bine am facut, caci la numai cateva secunde dupa ce am inchis portierele si a pornit motorul, am fost nevoiti sa dam drumul la viteza maxima la stergatoarele de parbriz. A inceput sa ploua. O ploaie rapida, tropicala, care este un eveniment asa de banal in aceste parti ale globului. Singura problema a fost ca nu s-a oprit asa de repede, numai pe la ora 9...

 

Pentru ca din nou, rezervarile au fost facute de studenti, nu ne putea caza la hotel decat dupa orele 4 dupa-masa, iar nici pe plaja nu puteam petrece timpul datorita ploii. Asa ca timp de aproape 4 ore ne-am invartit in jurul insulei cu masina - cred ca am facut ocolul de 3 sau 4 ori, oprindu-ne din cand in cand sa admiram cate o ciudatenie a naturii... Cu toate ca toti eram loviti de foame, nu se putea pune vorba de asa ceva, caci toate restaurantele erau inchise...

 

Dupa ce am ametit invartindu-ne in cerc, impreuna cu Adina am gasit un dragut punct de observatie a oceanului si a portului principal, pe terasa unui mic magazin alimentar, iar ca primii clienti ai zilei, am cumparat cate ceva de ale guri, admirand peisajul... Intre timp, ploaia a incetat iar soarele a revenit de printre nori, de aceasta data mult mai puternic decat cateva ore mai devreme.

 

Ne-am indreptat spre plaja... Surpriza !! Cu toate ca nisipul inca nu era complet uscat, se putea observa clar ca este de culoare neagra... Nu stiu cum sunteti voi, dar eu pana in acest moment, cand ma gandeam la o plaja, ma gandeam la galbenul nisipului, ca fiind unul din punctele cheie...

 

Plaja era aproape pustie, nisipul negru era acoperit de algele si gunoaiele aduse de flux, care parca ieseau mult mai incontrast pe aceasta culoare, decat pe o plaja normala. Dupa ce ne-am schimbat, am alergat spre ocean, traversand plaja cu nisipul inca umed, aruncandu-ne in valuri. Din pacate oceanul nu era tocmai linistit in aceea zi, iar plaja cobora brusc, apa devenind adanca in numai 2-3 pasi. Nu a durat multa vreme pana am luat cateva gure de apa - un gust foarte sarat, mult mai sarat decat micuta noastra Mare Neagra... Dar, intreband in stanga si in dreapta, am inteles ca Oceanul Pacific este foarte sarat de felul lui. Ne-am balacit cateva ore, am explorat lungul plajei, calcand valurile, insa cand am dat sa ma intorc la locul unde ne lasasem hainele, si de unde puteam sa cumpar o bere, am avut alta surpriza. Culoarea inchisa a nisipului in bataia, acum puternica, a soarelui, a facut ca acesta sa ajunga la o temperatura greu de suportat pentru talpile oricui... inchins ! Dupa un sprint in care cred ca am depasit recordul meu personal de viteza, am reusit sa ajung la baza plajei, unde am inceput sa-mi tamaduiesc talpile.

 

Sorbind apoi o bere, am petrecut vreo jumatate de ora admirand sprinturile altor studenti japonezi, care au fost la fel de surprinsi sa gaseasca nisipul incins. Apoi, au invatat - mergeau pana la apa incaltati !...

 

Dupa ora pranzului, a trebuit sa parasim plaja, sa-l ridicam pe profesorul Mochizuki de la aeroport (sub pretextul problemelor de servici, acesta a renuntat la placerea unei nopti nedormite pe un vas de croaziera, in schimbul unui confortabil bilet de avion), iar apoi ne-am indreptat spre hotel. Aici am facut un dus si am sarit direct in pat. Profesorul Mochizuki, impreuna cu alti cativa studenti care reusisera sa doarma putin in timpul noptii, au plecat sa escaladeze vulcanul insulei (numai 700m inaltime), activitate peste care m-am decis sa sar, din moment ce aveam dreptul de a alege. Din povestirile Adinei insa, nu am pierdut mare lucru, doar niste aburi iesind din pamant.

 

La intoarcerea expeditiei, am luat impreuna cina, dupa care s-a organizat o alta expeditie la niste izvoare calde, la care m-am inscris automat. Pe drum insa a aparut o mica incurcatura. Adica, urmand instructiuniile unui cunoscator, am luat-o pe niste scurtaturi (a se citi poteci neluminate), din care nu am iesit asa de usor. Dupa ce ne-am invartit insa timp de jumatate de ora si dupa ce mi s-a consumat tot gazul din bricheta, s-au gandit intr-un final sa-si foloseasca indispensabilele telefoanele pe post de lanterne si am reusit sa ajungem la o strada luminata.

 

Izvoarele calde (onsen) de aceasta data nu au fost intr-un mediu natural, ci intr-o cladire super-doatata cu piscina, sauna, salon de masaj etc., unde pentru 500JPY, am beneficiat de aproape orice tratatie, mai putin piscina, pentru care, ca regula in Japonia, ai nevoie de basca pentru a iti ascunde parul.

 

La intorcere, venind pe cai luminate si bine batute, am inceput petrecerea programata la hotel, asteptata numai de al nostru profesor care era odihnit, pe cand restul studentiilor, cu talpile arse, bronzati ca racii si nedormiti de multa vreme, asteptau un motiv sa se scuze. Surprinzator insa, majoritatea au rezistat cateva ore, dupa care, numai un grup restrans (inclusiv strainii) ne-am retras sa continuam petrecerea in camera profesorului Mochizuki. Pe langa bere, am inceput sa jucam un joc (gen "piticot" dar la fel de complex ca "monopoly"), cu tema viata in Japonia. Ne-am amuzat copios cand proful a ales sa se casatoreasca apeland la servicii de aranjament, nu din dragoste, cand alegea intotdeauna sa se casatoreasca cu cea mai bogata fata, si cand de 3 ori, inainte si dupa nunta, ajungea la divort.

 

Intr-un final, am plecat la culcare, ca sa ne trezim la numai cateva ore - 7 dimineata. Dupa servirea micului dejun, am parasit hotelul, ca sa mai colindam insula pana la ora 12 cand ne astepta vaporul care sa ne duca inapoi in Tokyo. Cativa au ales sa vada vulcani, alti au ales sa mai inoate, alti sa cumpere suveniruri, si imprastiindu-ne prin toate colturile micii insule, ne-am intalnit inapoi in portul principal.

 

Pe drumul inapoi, am reusit sa adorm, pana la intrarea in portul Tokyo, unde m-am alaturat restului de studenti incercand sa fotografieze avione, turnul Landmark din Yokohama, sau Rainbow Bridge. Am ajuns in Tokyo inca pe zi, insa am avut o mica surpriza din nou. Linia de tren ce conecteaza Tokyo cu Highshi Koganei, prin Shinjuku si Kokubunji era intrerupta. Motivul: o noua sinucidere a unui adolescent prin aruncarea in fata trenului. Astfel de "accidente" fac parte din viata cotidiana a orasului Tokyo. Nu inteleg de ce, dar linia Tokyo-Tachikawa (ceea despre care vorbeam), denumita Chuo Line este indragita foarte mult de sinucigasi. Se lucreaza de zor de cativa ani in ridicarea intregii linii, pentru a o face inaccesibila sporturilor de acest gen. Dar pana atunci, trenurile pe aceasta ruta sunt oprite aproape saptamanal, cauzand adevarate crize ale clasei muncitoare, dar si "traffic jam"-uri de pasageri. De obicei insa sinucigasii aleg orele matinale, cand lumea este in drum spre servici, deci este numai a doua oara cand eu experimentez o asemenea situatie. Statiile se umplu automat de persone care nu mai sunt preluate de trenuri, liniile conexe se aglomereaza la maxim, oameni sunt impinsi pe scari, altii sunt prinsi intre usi - cu alte cuvinte un adevarat balamuc.

 

Norocul a fost ca tocmai in momentul in care am reusit sa ajungem in Shinjuku, s-a dat drumul la primele trenuri pe Chuo-line, daca nu ma insel l-am prin chiar pe primul, care, nu prea multa lume afland asa de repede ca s-a repornit, era aproape gol. Am reusit in final sa ajung acasa, dupa numai o jumatate de ora de intarziere.

 

 

[Bogdan's World] [Imagini] [Jurnal] [Cultura si Istorie] [Stiinta si Tehnica] [Legaturi] [Romani in Japonia] [Guestbook] [Contact]

 

Bogdan Lazar - Copyright 2003-2009 - Termeni si conditii de utilizare